Se pare că lumina la mine pe blog s-a stins pentru mai bine de 3 luni. Şi asta nu pentru că nu aş mai fi avut nimic de scris… Dar tot amânam. Nu ştiu, parcă mereu găseam ceva mai bun de făcut. Asta după ce o fostă colegă de facultate, serviciu şi asociaţie m-a convins că după vreo 4-5 însemnări blogul provoacă dependenţă. Vezi, măi, Andro? Eu nu pot avea decât un viciu, vechiul şi singurul meu viciu. Nu blogul, în orice caz.

Scurt pe doi, ce-am făcut eu în perioada aceasta de mare lipsă:

Am fost la vreo două ediţii de PR Tea. La una se vorbea de blog, cât de bun şi, vai, cât ajută societatea etc. Vechile vorbe auzite acu’ un an la AdRevolution. Şi pe care, de altfel, le cam aud zilnic (chinurile unui student la relaţii publice). Ce-i drept, am fost din alte motive, nu din a (re)auzi avantajele unui blog. Vroiam să-l văd personal pe domnul Andrei Chirica.

În schimb, la cea de-a doua ediţie, subiectul a fost cel care m-a determinat să merg: PR-ul cultural. Din doi invitaţi a venit doar unul, că aşa se poartă în ultima vreme. Şi nu e vina organizatorilor. Nu prea am auzit ce am vrut şi se pare că nu numai eu am fost în situaţia aceasta. Ne aşteptam la studii de caz în promovarea culturală, dar am primit în continuu reclamă la Teatrul Naţional (invitatul în cauză fiind Claudia Cîrlig, PR Manager la Teatrul Naţional Bucureşti) şi diverse… şocuri… nu prea culturale. Din ce mi-a rămas întipărit în memorie şi nici acum nu-mi revin: Marius Moga compune, mai nou, coloane sonore pentru piese de teatru. Stupoare. Dar na, e postmodernism. Cineva îl înţelege prost. Ori eu, ori ei. Ce-i drept, niciodată nu am înţeles ce e cu acel cartof… ăăă… mă scuzaţi, cuib de viespi din Piaţa Revoluţiei. Dar am plecat capul în faţa lui şi am mers mai departe. Dar problema Marius Moga deja îmi determină mintea să stea în loc. În fine, poate vorbeşte tastatura fără mine acum, dat fiind că, recunosc, nu am auzit creaţiile lui Moga în materie de coloane sonore.

Una peste alta, bun ceai au ales pentru PR Tea.

După ce n-am mai fost de un secol la cinematograf, n-am rezistat să nu merg la Indiana Jones (şi al său craniu de cristal). Normal, am iubit primele 3 părţi. Numai că varianta din 2008 mai bine era numită Indiana Jones şi Marţianul Fără Cap. Ăştia vor să se pună cu Mulder. Sau cu ăla negru de respira greu. Altfel nu-mi explic de ce Indiana Jones a ajuns film SF. Trecând peste faptul că puteau s-o aleagă pe Ellen Page în locul lui Shia LaBeouf. Am mai văzut eu de atunci şi alte bombe, cum ar fi Wanted, dar măcar nu m-am dus cu prea mari pretenţii.

Între timp a fost şi expoziţia filatelică EFIRO 2008, pe care o aştept de 2 ani, de când a apărut prima serie de timbre ce anunţa evenimentul. Totul cu ocazia împlinirii a 150 ani de la apariţia celebrului Cap de Bour. În mod normal, sărbătoritul ar trebui să fie în prim plan. Dar nu. La curtea de onoare am văzut, ce-i drept, multe valori, „invitatul” de onoare fiind Penny Black. Tot aici erau şi matriţele din prima şi a doua emisiune a Capului de Bour. Timbrele însă (din seria Capului de Bour adică), le-am văzut însă undeva la categoria „diverse”.

În rest, am cedat în faţa unor mărci din Portugalia, Korea şi Botswana (unde am avut un mic şoc, uitând complet de numele monedei lor naţionale). Şi uite aşa am mai scăpat de
ceva bani.

La final m-am ales şi cu ceva dureri de cap în urma concertului 3 Sud Est.

Am uitat să zic ce era mai important: mi-am dat demisia. Şi nu sufăr încă. Motive au fost o grămadă, dar n-am să le înşir aici. Cert este că am mai mult timp liber acum şi tot nu mă omor cu blogul. Asta spune ceva. În orice caz, am avut o grămadă de învăţat din acel loc şi colegii au fost mai mult decât faini.

În rest, banalele: Euro 2008 (adică nervi), proiecte, sesiune, ARRP, alergat după acte Erasmus, secretarele pierdut acte Erasmus, alergat iar după acte Erasmus, secretarele găsit acte Erasmus, deci alergat degeaba. Nimic anormal.

Cu siguranţă am uitat să scriu ceva, dar probabil voi reveni. Asta dacă lenea nu mă
învinge iar. Bineînţeles, concertul Leonard Cohen a fost o mare ţeapă. Adică nu a fost. Apropo vă scriu de la Vâlcea. Am ajuns vineri. Mă întorc duminică. Cam asta mi-a fost până acum vacanţa în adevăratul sens al cuvântului.

A! Am început şcoala de şoferi. De fapt, am şi terminat-o. M-am înscris şi la examen, am pe 31. Pentru înscriere am fost la noul sediu al poliţiei din Pipera. Adică la mama naibii. Binecuvântat fie cel ce a determinat ca 182 să fie deviat până acolo. La poliţie nu mai dai de cunoscuta coadă. Acum coada s-a modernizat, îţi trebuie număr de ordine pentru a sta la ea. Adică stai la o coadă ca să iei un bon de ordine pentru a sta la coada la care ai fi vrut să stai iniţial. M-am simţit ca în Beetlejuice.

*aşa cum nici Octavian n-a crăpat

Acum am înţeles de ce am primit cadouri. Sau cel puţin aşa cred. Ei vor să vrem o zi a bărbatului. Şi mai vor să vrem liber de ziua femeii şi de ziua bărbatului. Eu vreau liber tot anul.

Stilou n-am primit

Ce voi face sau nu voi face eu sâmbătă, 29 martie, între 8 şi 9 seara:

• Ca să mă dau şi eu mare că respect Ora Pământului, voi stinge absolut toate luminile din casă. Nu că le-aş ţine vreodată aprinse. Dar acum am o scuză în caz că voi simţi nevoia să aprind vreun bec, chiar şi pentru un minut.
• Nu voi aprinde televizorul numai ca să văd cum mii de oameni sting becurile şi să mă laud că şi eu fac la fel. Nu mă mai uit oricum la TV de vreo 5-6 ani, decât ocazional
• Nu voi deschide calculatorul să văd laude interminabile pe blogurile celor care sting lumina, dar stau grămadă pe net

Frigiderul va trebui să-l las. Din păcate mă voi lipsi de singura mea sursă de lumină în casă - calculatorul (uite d-asta îmi vine mie lumina cu minus). Dar nu-i bai, aşa am motiv să mănânc/stau la taclale la lumina lumânării. Şi, Doamne, cât iubesc eu lumânările! De altfel, cel mai fain revelion al meu s-a petrecut în munţi, la lumina lumânării.

În rest, consider că semnalele încălzirii globale au fost deja trase. O fac pentru că agreez treburile de genul ăsta, ce conţin un scop social şi un colectiv bine închegat - tare aş vrea să văd un Bucureşti care la 8 seara întră în beznă (vise, nu?!) .

Sau poate conving tot blocul să iasă la plimbare în ora respectivă. Să mergem în pelerinaj până în centru şi înapoi. Pe jos, că aşa-i ecologic

Pentru cei care nu înţeleg: EcoMagazin.ro sau EarthHour.org

Oamenii ăştia chiar ţin la mine văd. Azi iar m-a căutat un domn. Nu mai era acelaşi ca miercuri. Însă avea acelaşi model de pungă pentru mine. Mai întreb odată de la cine e. De la The Practice, domne! Fie! Deschid punga, mai uşurică de data asta.

Un steguleţ! “Pentru ca ceea ce faci să fie observat”. Am primit un steguleţ pe care scrie “Lupt pentru drepturile mele!”.

Chiar încep să mă gândesc serios că vor să mă scoată în stradă. Devine palpitant.

Mă bucuram ieri de Brâncuşi. Mi s-a tăiat însă entuziasmul când am văzut cum jonglează cineva cu voturile sale. Am găsit între timp şi explicaţii:

Contactat de cotidianul.ro, criticul de artă Pavel Susara spune că premisa care a stat la baza topului i se pare, din start, “una proastă”. “Mai întâi, o astfel de clasificare nu are nici o legatură cu valoarea artistică. Sistemul de vot, complet amatorist, nu poate reflecta decât, cel mult, popularitatea unor artişti”. [...] În aceste condiţii, crede Kessler, putem interpreta decizia galeriei de a anula un număr de voturi ca un fel de “reacţie de bun-simţ: lor li s-a părut că este imposibil ca, în preferinţele englezilor sau ale europenilor în materie de artă a secolului XX, să se situeze pe primul loc Brâncuşi.”

Sursa: Cotidianul

Situaţia pe 19 martie 2008, 23:54:58 :

Măi să fie! În primul rând, îmi place că se consideră deosebiţi şi altfel decât restul (”în preferinţele englezilor sau ale europenilor“). În al doilea rând, ştiu că au stat să-l urmărească pe Brâncuşi, nu glumă. Altfel nu-mi explic cum de i-au scăzut din voturi de 5 ori într-o jumătate de zi. Nu zic nu, votarea poate era îndoielnică. Dar explicaţiile lor mă îndoaie de tot. Nu le convine că suntem amatori? Atunci, for crying out loud, de ce l-au mai făcut?! Ori să-l lase “amatorist” şi democratic până la capăt, ori să voteze numai ei!

Reacţii de bun-simţ?! Bollocks…

Marţi, 19.03.2008. Stau cuminte în birou pentru că nu am cu cine vorbi (colega de birou e plecată). Vine cineva. Pe mine mă caută cică. Intră în biroul meu un domn cu o pungă argintie, mă pune să semnez şi îmi zice că am primit un cadou de la The Practice (mai degrabă click aici, că site-ul pare a fi în construcţie). Iniţial am zis că n-aud bine (poate chiar n-am auzit bine, nu prea era clar domnul…). În fine, semnez, deschid punga (iubesc să primesc cadouri) şi… stupoare. “Pentru ca ceea ce spui să fie auzit”. Am primit:

Nu cred că mai are rost să zic cum m-am distrat eu şi cum am exasperat toată firma după… Azi m-am gândit să şi pozez obiectul în cauză (numai bun de stresat lumea).

Deduc eu că au fost trimise numai jurnaliştilor. Şi mai deduc eu că este vorba de un teaser. Ce-i drept, mă roade curiozitatea să văd ce urmează. Sper doar să nu îndemne toată presa la manifeste stradale unde să sufle toţi în trompete (?!) pentru cine-ştie-ce cauză nobilă. S-a mai fluierat fault odată.

…pentru o magică zi de 14 iulie. Asta pentru că o să ne (în)cânte Leonard Cohen. Sper să nu-mi cânte şi buzunarele. Dar nu ştiu de ce am impresia că degeaba îmi fac iluzii …

Asta e. Am ratat eu Billy Idol (n-am să mi-o iert toată viaţa!), dar nu ratez şi Leonard Cohen. Parol!

Până atunci…

Una din preferate:

Şi deja arhicunoscuta:

Nu poate decât să mi se umfle pipota când văd/citesc/aud ceva bun de ţărişoara noastră. Nu ştiu câţi ştiţi, dar Constantin Brâncuşi conduce detaşat în moment de faţă topul 500 al artiştilor secolului XX, top iniţializat de Galeriile londoneze Saatchi.

Editare ulterioară: Brâncuşi a căzut brusc de la 42.000 voturi la 14.000, ajungând pe locul 12. Tare mi-aş dori să ştiu de ce.

Editare ulterioară 2: Na, acu’ e iar pe locul 1. Cu 16.000 voturi. (15:00)

Editare ulterioară 3: Acum e pe 13, cu 14.000. Începe să mă amuze. (20:30)

Cu alte cuvinte, lumea îl votează în draci pe Brâncuşi. Asta pentru că nu conduce oricum, ci la distanţă de aproape 30.000 voturi de locul 2, ocupat de Pablo Picasso.

Pentru rătăciţii care ajung pe umilul meu blog şi vor să voteze, să dea cu mouse-ul aici. Votaţi, dragilor Nu neapărat cu Brâncuşi, ci cu acela pe care îl consideraţi voi artistul secolului XX. Sau artiştii, că se pot vota mai mulţi.

Acum nu înţeleg de unde atâtea voturi. Recunosc, mi se pare dubios. Ori într-adevăr este foarte apreciat şi peste hotare (adică mai mult decât ceilalţi), ori votează românu’ în masă. Ceea ce n-ar fi rău oricum

Mi se mai umflă puţin pipota când văd treburi de genul:

Rammstein în satul Măgura. Da, mare brânză, ştiu. Eu mă bucur. Şi nu, nu sunt genul care susţine sus şi tare că România-i ţară de toată jena, dar care bate cu pumnu în piept când un românaş mai câştigă vreun concurs internaţional (dimpotrivă, nu-i de laudă… străinii au dat premiul, nu noi). Mă bucur de chestii mărunte. Şi atât.

Adică voi fi student Erasmus în Catalonia, Spania.

Şi am simţit nevoia să mă laud. Chiar dacă am aflat acu’ 2 zile.

Aşadar, timp de un semestru, voi studia relaţiile publice spaniole, mai exact catalane. La ei se prescurtează RRPP (tare aş vrea să ştiu de la ce vine RP simplu). Tot ce îmi doresc e să nu am de-a face vreo campanie pro-autonomie (nu numai noi avem probleme). Sau pro-ETA. Glume proaste. Sau paranoia.

În orice caz, mă bucur nespus că voi ajunge să văd, în sfârşit, Sagrada Familia. Mereu a fost pe lista mea de obiective ce TREBUIE (!!!) văzute, chiar dacă în rest nu prea cad pe spate după Gaudí.

5,5 euro transportul din orăşelul în care voi sta până în Barcelona - scump, domle! Dar şi mai aproape decât Barcelona este graniţa cu Franţa. Nu vreau să ştiu însă cât costă o croazieră până la Cannes.

La recomandarea coordonatoarei de program, am văzut filmul L’auberge espagnole şi tare n-aş vrea să păţesc la fel. Dar tot am să caut un bar unde să învăţ español de puta madre.

Acestea fiind spuse, uraţi-mi drum bun

Octavian are blog pentru că îi trebuie.

Eu am blog pentru ca trebuie.

Octavian se arată suprins de concluzia mea. Mă ofer să-i explic aici, pe blogul meu. Să mai fac şi eu o însemnare (…jenant).

Octavian este fotograf amator şi se vrea un viitor profesionist. Aşadar, are nevoie de ceva promovare. Toate bune şi frumoase, a ales blogul (la recomandarea mea, culmea). În alte vremuri şi-ar fi făcut site, dar ultimul răcnet în materie de, vezi-Doamne, personal branding cere un blog. Recunosc, dacă blogosfera s-ar fi limitat numai la oameni care fac ceva ce merită văzut/ascultat/citit, aş fi fost în culmea fericirii. Pe scurt, pentru promovare, lui Octavian îi trebuie blog.

La mine e altă mâncare de peşte. După cum am mai spus, blogul este noul instrument atotputernic care face şi drege. Mai-mai să mă oblige marile nume din domeniu să-mi fac blog. Acesta trebuie să apară în CV, trebuie să existe pe lista de priorităţi a unui student la comunicare, deci trebuie să îl am. Personal nu îmi trebuie. Nu îmi ajută la nimic. Doar să vadă alţii că mă conformez.

P.S.: Deşi blogosfera mă lasă rece, recunosc că un blog bine valorificat este foarte eficient. Problema mea constă în faptul că au ajuns cunoscute câteva personaje care chiar nu au nimic de spus. De aici şi recomandarea mea pentru cei care “fac ceva ce merită văzut/ascultat/citit”. Mai sunt în tratative cu cineva căruia îi trebuie blog. Să vedem dacă reuşesc.